Probabil ca intrebarea care sta pe buzele tuturor este: “Ce poate determina o femeie sa imbratiseze o profesie noua la varsta de 60 de ani?”
Intrebare este pertinenta... Raspunsul rezida in lucruri pe care le-am simtit sau pe care le-am observat de-a lungul vietii . Inainte de toate, asa cum unii dintre voi ati putut citi in cartea “Jurnalul unui burlac: Conversatii cu mama”, inca din copilarie si adolescenta tatal meu ma poreclise “Emca Grijulia” deoarece imi facusem o pasiune din a avea grija de altii, din a ma interesa de ceilalalti intr-un mod empatic. In alta ordine de idei, am observat de-a lungul timpului faptul ca, dintr-un motiv pe care nu mi-l explic, multi oameni au tendinta de a mi se confesa. Nu de putine ori mi s-a intamplat asta absolut ad-hoc, in diferite contexte sociale. Persoane pe care abia le cunosc se apropie instinctiv de mine si imi vorbesc despre problemele lor, mi se confeseaza.
Cu timpul am inceput sa fiu din ce in ce mai pasionata de psihologia umana. Daca imi permiteti o mica gluma, intr-un fel sau altul, fiind mama lui Mihai, inchipuiti-va ca am fost obligata sa ma documentez despre psihicul uman... Bref, psihologia a devenit intai o pasiune, apoi un obiect de studiu, apoi o materie pedagogica iar acum practica.